Clasificare:

Multitudinea cainilor, care apartin sau provin din cele mai diverse rase
initiale, se impart, dupa scopul detinerii si al utilizarii, in doua mari categorii si
anume: caini de serviciu sau utilitari si caini de agrement.
Cainii de vanatoare fac parte din prima categorie, a cainilor de serviciu
sau utilitari, alaturi de cainii de paza, de cei dresati pentru servicii speciale, de
cei de tractiune etc.
Dupa modul de folosire, cainii de vanatoare, se impart, la randul lor, in:

I. Prepelicari:
A. Prepelicari pontatori:
a. insulari:
-pointerul;
-seterul alb sau englezesc;
-seterul rosu sau irlandez;
-seterul negru, scotian sau gordon.
b. continentali:
-bracul german cu par scurt;
-bracul german cu par sarmos;
-vijla maghiara cu par scurt;
-vijla maghiara cu par sarmos;
-bretonul (epagnelul Breton);
-pudel-pointerul;
-munsterlandul mic;
-munsterlandul mare.
B. Prepelicari scotocitori:
-spaniel-cockerul;
-spaniel-springerul;
-wachtelhundul sau scotocitorul german.
C. Retrieveri:
-labradorul negru;
-labradorul auriu cu par scurt;
-labradorul auriu cu par lung.

II. Cainii gonitori si de hartuiala:
-copoiul ardelenesc, slovac, balcanic, sarbesc,
-istrian, austriac etc.;
-beagle;
-jagdterierul cu par sarmos;
-jagdterierul cu par scurt;
-foxterierul cu par sarmos;
-foxterierul cu par scurt;
-tekelul cu par sarmos;
-tekelul cu par scurt;
-tekelul cu par lung;
-airedale terierul;
-weldterierul.

III. Caini pentru urmarirea vanatului mare ranit sunt:
-limierul bavarez;
-limierul hanoveran;
-limierul englezesc (bloodhund).
Enumerarea raselor de caini de vanatoare s-a limitat la cele mai
frecvente si variate rase intalnite in Romania. In ultima perioada pot fi vazute
insa, inclusiv la vanatoare, foarte multe exemplare din rase mai putin
cunoscute, care apartin uneia sau alteia dintre categoriile enumerate mai sus.

Caracteristici:

Cainii prepelicari sunt utilizati in special la vanatoarea de vanat mic.
Rareori sunt intalnite exemplare cu aptitudini si dresaj adecvate pentru
vanatoarea de vanat mare sau pentru urmarit pe urma de sange.
In general, prepelicarii se caracterizeaza prin cap si ochi expresivi,
urechi mari si blegi, miros bun si pasiune pentru cautarea vanatului viu.
Dupa comportamentul fata de vanat, prepelicarii se impart in trei
categorii: prepelicari pontatori, prepelicari scotocitori si retrieveri. Primii
se caracterizeaza prin faptul ca, atunci cand simt vanatul raman in "aret".
Se spune ca "ponteaza" sau "areteaza" vanatul, apoi la comanda vanatorului il
starnesc, iar dupa focul de arma, de regula, il aporteaza. Prepelicarii scotocitori
cauta insa continuu vanatul si ii semnaleaza prezenta printr-un comportament
vizibil mai alert, marcare usoara caracteristica si starnire fara comanda.
Dupa focul de arma aporteaza vanatul impuscat.
Retrieverii, folositi de regula doar pentru aportul vanatului, sunt
utilizati in prezent, tot mai frecvent, si ca prepelicarii pontatori. Inteligenta,
mirosul relativ bun, memoria si adaptarea morfo-anatomica pentru lucru in apa
rece ii recomanda pentru utilizare pe scara mai larga in Romania.
Prepelicarii pontatori se impart, la randul lor, in doua categorii:
prepelicari insulari sau mari pontatori si prepelicari continentali sau universali.
Prepelicarii insulari sau marii pontatori, creati ca rase pe teritoriul
Marii Britanii, sunt specializati pentru vanatoarea la vanatul mic. Ei se
caracterizeaza prin miros foarte fin, temperament vioi, cheta larga executata in
viteza mare si rezistenta deosebita la lucru, chiar in conditii de caldura si de
uscaciune. Au aretul ferm, dar aporteaza slab sau refuza aportul. Mai des
folositi la vanatoare sunt pointerul si seterul alb, ultimul prezentand la noi
dezavantajul incarcarii parului, mai ales de pe urechi, cu ciulini, turita etc. De
retinut folosirea lor relativ limitata, cu rezultate de exceptie la prepelite, la
sitari, la fazani si la alte pasari de uscat. La apa lucreaza mai slab, fiind putine
exemplare care accepta un astfel de lucru.
Prepelicarii continentali sau universali, creati in Europa, sunt mult mai diversificati
ca utilizare. Au mirosul mai slab decat prepelicarii insulari si,
din acest motiv, au cheta mai mica, executata intr-un ritm mai putin vioi.
Sunt si mai greoi si mai putin rezistenti la oboseala, mai ales in conditii de
uscaciune si de caldura exagerate.
Areteaza ferm si aporteaza cu mare placere, atat pasari cat si mamifere,
din apa si de pe uscat. Pot fi folositi cu succes si la scotocit in terenuri
acoperite cu stuf, cu maracini sau cu alta vegetatie care-i ascunde privirii.
Unele exemplare din aceasta categorie prezinta reale aptitudini pentru
munca pe urma de sange, iar putine exemplare lucreaza si la vanat mare.
Nu se recomanda insa lucrul la vanat mare, deoarece acesti caini sunt expusi
permanent riscului ranirii datorita reactiilor lor mai greoaie si intarziate.
Fata de prepelicarii insulari au dezavantajul unui miros mai putin fin,
dar prezinta marele avantaj al unei utilizari complexe, favorabile vanatorilor
care nu-si permit sa intretina mai mult de un caine de vanatoare.
Dintre prepelicarii continentali, bracul, in ambele variante cu par scurt
si cu par sarmos, este cel mai frecvent utilizat in Romania.
A fost si este, in continuare, folosita, dar in mai mica masura, vijla
maghiara cu par scurt, apreciata pentru mirosul cu putin mai bun decat al bracului.
Un alt caine de vanatoare pontator, care incepe acum sa prinda la
vanatorii de vanat mic, este bretonul. Prezinta avantajele unei talii mai reduse
si unei rezistente mai bune la oboseala, dar si dezavantajul unei sensibilitati
mai mari si a folosirii relativ mai limitate.
In conditiile Romaniei, nu este exclus sa fie utilizat pe scara larga, in
viitor, si musterlandul.
Prepelicarii scotocitori sunt destul de frecvent intalniti, dar tinuti mai
mult pentru agrement decat pentru vanatoare. La vanatoare sunt rar folositi,
desi prezinta avantajul unei talii mai reduse si al unei utilizari universale.
Scotocesc cu mare placere in desisuri, aporteaza foarte bine, pot fi folositi la
vanatul acvatic, sunt agresivi fata de rapitoare si, multe exemplare, lucreaza
chiar si la vanatul mare.
Au temperament vioi, miros mediocru, cheta scurta, viteza relativ mare
de lucru, sunt rezistenti la oboseala, la caldura si la intemperii. Marcheaza usor
vanatul si il starnesc, dar nu raman in aret.
Mai frecvent intalnit in Romania este spaniel-cockerul. Dezavantajul
principal al acestui caine consta in parul lung si moale, in special de pe
urechile foarte mari in comparatie cu corpul, care aduna ciulini, turita si alte
parti agatatoare din plante, foarte greu de curatat.
Nu ar fi lipsita de interes, in conditiile din Romania, utilizarea spanielspringerului
si a scotocitorului german denumit wachtelhund.
Retrieverii sunt rar intalniti in Romania si sunt tinuti, in general,
pentru agrement. Ei au fost selectionati initial pentru aportul vanatului
impuscat. Cu toate acestea, ei se comporta nativ si pot fi relativ usor dresati sa
lucreze si ca prepelicari continentali. "Inteligenta" de exceptie si mirosul bun ii
fac usor adaptabili la o astfel de munca.
Pentru aportul din apa sunt excelenti. Stratul de grasime de sub piele si
pielita mai bine dezvoltata intre falangele degetelor ii favorizeaza pentru lucrul
in apa, inclusiv in apa foarte rece.
Labradorii negri si cei aurii (galbeni), cu par normal sau lung, au un
temperament domol, cheta sub arma, viteza de lucru mai scazuta decat
prepelicarii, dar sunt suficient de rezistenti la oboseala. Par a fi cainii cei mai
indicati pentru vanatorii in varsta. In plus, sunt excelenti caini de companie.
Cainii gonitori si de hartuiala sunt folositi in general la vanatul negru
si pentru vanarea pradatorilor de talie medie (vulpe, pisica salbatica, viezure).
Pot fi folositi insa si pentru vanarea altor specii de vanat, precum si la lucru pe
urma de sange.
Gonitorii tipici - copoii si beagle - au un temperament echilibrat,
miros bun, cheta larga, pasiune deosebita pentru cautarea la distanta mare si
gonirea vanatului, dar prezinta de regula agresivitate redusa. Sunt foarte
rezistenti la oboseala si la intemperii.
Pasiunea pentru cautatul, pentru starnitul si pentru gonitul vanatului,
tenacitatea, rezistenta extraordinara la oboseala si viteza cu care alearga ii fac
insa inadecvati unei gestionari moderne a fondurilor de vanatoare, in conditiile
in care calitatile native de exceptie nu sunt completate de un dresaj foarte
atent, in sensul specializarii acestor caini pentru vanatul negru si, eventual,
pentru vulpe sau pentru urmaritul pe urma de sange.
Hartuitorii folositi la vanatoare sunt,cu exceptia airedale terierului,
de talie redusa, au cheta mai scurta, mirosul in general mai slab si pasiunea
mai scazuta pentru gonit. In schimb sunt foarte agresivi, atat la suprafata, cat si
in vizuina.
Exceptie fac tekelii care au miros foarte fin si pasiune pentru gonit,
comportandu-se ca buni gonitori, dar si hartuitori surprinzator de agresivi sub
pamant. Fata de unii caini gonitori de talie mare si medie, hartuitorii
nelinistesc mult mai putin vanatul util, dovedindu-se foarte folositori la
vanarea speciilor care se adapostesc in vizuini (vulpe, pisica salbatica,
viezure). Jagdterierii, tekelii cu par sarmos si cu par scurt, precum si
foxterierii cu par sarmos, dar si cei cu par neted, sunt cei mai utilizati in acest
scop.
Si airedale terierul a fost incercat la vanatul negru, fara insa ca acesta
sa exceleze prin pasiune si curaj. Fiind greoi si avand reactii intarziate, este
permanent predispus ranirii si chiar uciderii de catre mistreti.
Limierii sunt reprezentati in Romania prin cateva exemplare de limier
bavarez si limier hanoveran, iar mai nou si prin alte cateva exemplare de limier
englezesc (bloodhund).
La vanatoare au fost utilizati mai frecvent limierii bavarezi, dar si
acestia inca timid. Sunt caini deosebit de atasati stapanului si foarte utili la
cautarea vanatului mare ranit.
Exceleaza printr-un miros care-i ajuta sa gaseasca si sa tina urma de
sange chiar dupa 24 de ore de la ranirea vanatului, inclusiv dupa ploi usoare.
Sunt caini recomandati pentru dotarea personalului de teren si a celui
tehnic de vanatoare.

Alegerea cainelui de vanatoare:

Aceasta alegere trebuie facuta tinandu-se seama, pe de o parte de
vanatul preferat de vanator si de conditiile in care acesta vaneaza, iar pe de alta
parte de caracteristicile diverselor rase de caini de vanatoare. Intervin, in
aceasta alegere, fara indoiala, si posibilitatile de care dispune vanatorul pentru
cresterea, transportul si intretinerea cainelui si, intr-o mare masura, si
temperamentul acestuia.
Se mai impune precizarea ca trebuie sa primeze aptitudinile pentru
vanatoare ale cainelui, nu aspectul acestuia. Ar fi ideal ca un caine standard in
privinta aspectului exterior sa mosteneasca si calitati optime pentru vanatoare.
Vanatorul care nu-si poate permite sa intretina decat un singur caine de
vanatoare, dar care doreste sa vaneze intr-un teren variat diverse specii de
vanat, va trebui sa se orienteze catre un caine cu aptitudini multiple, din
categoria prepelicarilor universali. Daca este tanar si se poate deplasa usor,
poate prefera un caine mai mobil (vijla, musterland) altuia mai greoi (brac,
labrador), recomandat celor mai in varsta. In plus, daca locuieste la bloc si nu
are propriul mijloc de transport, trebuie sa se orienteze catre un caine de talie
mai redusa (epagnelul Breton, de exemplu).
Nu in aceeasi situatie se afla un vanator care vaneaza la pasaret de
campie, caz in care este indreptatit sa prefere prepelicarii insulari. Daca
preferintele sunt mai extinse si includ vanatul de balta, sunt de ales exemplare
sau rase care accepta sa aporteze si sa lucreze in astfel de conditii (bracul
german, de exemplu).
Vanatorul de mistreti va alege, cu certitudine, copoiul pentru terenurile
de munte si jagdterierul, foxterierul sau tekelul sarmos pentru terenul de campie.
Ultimele trei rase - in ordinea jagdterier de talie mica, foxterier de talie
redusa si tekel sarmos - sunt foarte potrivite si pentru vanatoare la vizuina.
Deoarece calitatile depind de rasa si se transmit ereditar, se recomanda
sa fie cumparati doar cainii de rasa pura, cu certificate de origine, dar
obligatoriu proveniti din parinti utilizati la vanatoare. Obtinerea unor astfel de
exemplare justifica, din plin, orice efort intreprins in scopul alegerii cuplurilor
celor mai valoroase, cunoscute cu ocazia vanatorilor, dar si a competitiilor canine
de lucru.
O certitudine in acest sens este oferita de canisele deja recunoscute.

Intretinerea si ingrijirea cainelui de vanatoare:

De la inceput trebuie recomandata tinerea cainelui de vanatoare afara si
in exteriorul orasului, daca este posibil. Aceasta pentru a fi adaptat conditiilor
atmosferice in care lucreaza si pentru a i se feri "nasul" de tot felul de
mirosuri, cu totul si totul straine mediului in care va fi utilizat.
Cainii cu par lung trebuie pieptanati periodic, iar foxterierii sarmosi si
terierii cu par lung tunsi.
Tot periodic, trebuie sa li se stearga ochii si urechile. Aceste masuri de
curatenie sunt necesare dupa fiecare vanatoare in cazul lucrului la vizuina, in
desisuri, in ierburi si buruieni etc.
Hrana cainelui de vanatoare se impune a fi si ea pe de o parte variata,
iar pe de alta parte suficient de consistenta, corespunzatoare efortului pe care
acestia il depun.
Exista diferite tipuri de hrana concentrata, inclusiv din categoria celor
destinate cainilor care fac efort. Uneori numai aceasta hrana concentrata nu
este suficienta, deoarece intervine in timp saturatia. De aceea se recomanda
suplimentarea hranei concentrate cu mancare gatita, cu carne cruda verificata
sanitar-veterinar si cu organe sau cu carne de calitate inferioara foarte bine
fierte. Mamaliga, arpacasul, orezul, legumele fierte, oasele late fierte sau
crude, laptele si alte astfel de sorturi sunt indicate si ele in hranirea cainelui de
vanatoare. Posibilitatile se intregesc cu ciorbe si cu resturi de la bucatarie,
fructe si chiar legume, mai ales daca sunt acceptate crude.
Cainele bine hranit se cunoaste dupa aspectul general, dupa luciul
parului, dupa comportament etc.
Cand hranirea este corecta, dar cainii nu arata bine, trebuie suspectati
de infestare cu paraziti. Curativ, intr-un astfel de caz, dar si preventiv, de doua
ori pe an, cainele trebuie dehelmintizat, atat contra parazitilor interni (rotunzi
si lati), cat si a celor externi.
In cazul cainilor de vanatoare prezinta importanta padocul, care trebuie
sa fie suficient de mare pentru a permite miscarea acestora, si cusca, aceasta
trebuind sa fie calduroasa si perfect inchisa, in scopul evitarii curentului si a
pierderii caldurii pe timp de iarna. Se recomanda, din motivele aratate,
modelele de cusca deja experimentate. Cusca mai trebuie sa aiba
acoperis mobil sau unul dintre pereti detasabil pentru a putea fi oricand vizionata
in interior.
Periodic trebuie sa se acorde atentie si curateniei corporale a cainelui,
care necesita sa fie pieptanat cu o perie speciala, spalat la nevoie, curatate
urechile si ochii, ingrijite ranile capatate in timpul lucrului etc.

Dresajul cainelui de vanatoare:

Pentru a presta o activitate utila vanatorului, cainele de vanatoare
trebuie dresat. Desi aceasta munca nu este simpla, reusita ei aduce satisfactii
aparte vanatorului-dresor, mai ales in cazul in care cainele ii apartine.
Pe parcursul procesului de instruire, intre dresor si caine se stabilesc
relatii stranse de interdependenta si de intelegere, care conduc in final la
educarea si la dresarea celui din urma. Are insa de invatat foarte mult si
vanatorul de la caine.
In munca de dresaj trebuie pornit de la realitatea ca fiecare caine se
naste cu un anumit bagaj ereditar de aptitudini, bine fixat in cazul unor rase
vechi, dar diferit de la un exemplar la altul. Peste acest bagaj ereditar intervine
dresorul, prin deprinderea cainelui sa execute anumite comenzi si o anumita
munca, intr-un anumit mod.
Educatia catelului incepe foarte devreme, de la circa 6 saptamani, dar
nu este tardiva nici la 3-4 luni. In aceasta perioada, catelul trebuie invatat sa
vina la o anumita chemare, sa-si recunoasca numele, sa fie curat atunci cand
este crescut in casa si disciplinat atunci cand i se cere acest lucru.
Dresajul propriu-zis incepe de la varsta de 3-4 luni, dar nu este gresit
nici daca este demarat mai devreme. In general, cu cat se incepe mai devreme,
cu atat este mai bine. Dresajul trebuie terminat insa la varsta de 1 an, in cazul
prepelicarilor si a hartuitorilor de vizuina, si la varsta de 2-3 ani, in cazul
gonitorilor-hartuitori de suprafata.
Este de la sine inteles ca dresajul difera de la o categorie de caini la
alta, de la rasa la rasa si de la exemplar la exemplar. Nu pot fi detaliate toate
aceste aspecte, dar cateva precizari se impun a fi facute.
Prepelicarii trebuie invatati:
- sa aiba apel, adica sa vina prompt la chemare;
- sa sada nemiscati pe picioarele din spate, in pozitia "sezut" la
comanda "sezi";
- sa execute pozitia "down" la comanda "culcat", adica sa se aseze
intins pe burta, cu capul lipit pe labele dinainte;
- sa aporteze la comanda "aport", de pe uscat si din apa, mai ales in
cazul prepelicarilor universali;
- sa aiba ,,cheta,, corespunzatoare, adica sa cerceteze sistematic terenul
din fata vanatorului pentru a descoperi vanatul, de la stanga la dreapta si
invers, nu in adancime;
- sa "ponteze" caracteristic si sa starneasca vanatul doar la comanda
"pil", in cazul prepelicarilor pontatori, ori sa-l starneasca doar, dupa o usoara
marcare, in cazul prepelicarilor scotocitori;
- sa aporteze vanatul fara a-l musca si sa-l predea fara retineri
vanatorului, preferabil din pozitia sezut.
Primele 3-4 deprinderi se invata in perioada asa-numitului "dresaj de
casa", iar celelalte prin dresajul in teren.
Cainii gonitori se dreseaza usor "prin imitatie", adica dandu-li-se
drumul din lesa sa goneasca dupa un caine format. In lipsa unui astfel de
caine, ei trebuie eliberati pe urma proaspata, fiindca invata singuri, dupa varsta
de 5-6 luni, sa tina urma. Performantele in privinta cautarii si gasirii
vanatului, a gonirii lui in mare viteza sau mai domol, a felului in care dau glas
si altele asemenea depind, aproape exclusiv, de calitatile native.
Ceea ce trebuie sa incerce vanatorul-dresor sa deprinda cainele la
inceputul dresajului, este sa execute primele 2-3 comenzi
(apelul, sezutul si culcatul).
Cea mai importanta sarcina ce ii revine ulterior, de a specializa cainele
pentru cautarea, urmarirea si hartuirea anumitor specii de vanat. Or acest lucru
dureaza si nu se poate realiza decat printr-o exigenta aparte fata de caine, in
sensul eliberarii acestuia din lesa doar atunci cand alti caini invatati lucreaza la
specia cautata (vulpe, mistret) sau pe urma calda a acestor specii,
nepermitandu-i-se sa lucreze la altele. Incurajarea are efectul ei, insa cel mai
important aspect in dresarea cainilor gonitori este ca in fata lor sa se vaneze,
cel putin la inceput, doar speciile pentru care se doreste sa fie specializati. Din
acelasi motiv se interzice cu desavarsire vanarea cervidelor in prezenta cainilor
gonitori, pentru care acestia au o preferinta nativa.
In situatia cainilor de mistreti, varsta de incepere a dresajului trebuie sa
fie mai mare (8-12 luni). Aceasta fiindca multi catei se sperie la prima intalnire
cu mistretul, uneori pentru toata viata. Indicat, in cazul cateilor din rasele
copoi si beagle, ar fi un dresaj de specializare in tarcuri de mistreti, pana la
circa 1,5 ani, dupa care sa fie scosi in terenul de vanatoare. Daca la varsta de
2-3 ani un caine de mistret este bine format si specializat, dresajul trebuie
considerat reusit.
Chestiunile mentionate pentru cainii gonitori sunt valabile si pentru
hartuitorii de suprafata. Se impune precizarea ca jagdterierii, de exemplu, sunt
mult mai precoce decat copoii, tekelii sunt asemenea lor, iar foxterierii sunt in
general tardivi din punct de vedere al varstei la care dresajul se poate incheia.
Hartuitorii de vizuina. Trebuie dresati, intr-o prima faza, sa vina la
chemare si sa stea cuminti langa vanator. Aceasta incepand de la
varsta de 2-3 luni.
Concomitent, de la varsta de 2 luni li se va cultiva agresivitatea, mai
intai prin "enervare" cu o blana cruda sau uscata de vulpe sau de mistret, apoi,
dupa 4-5 luni, prin lucru cu pisica de casa. Foarte important la varsta mica este
ca acesti catei sa vada, prin grilaj, modul de lucru al mamei lor sau al altor
caini. Dupa varsta de 5-6 luni trebuie lucrati, in vizuina artificiala sau direct in
teren, la vulpe si la pisica salbatica.
Daca numai aceste specii se vor vana in fata cainilor, specializarea se
va realiza de la sine, relativ repede. Nu trebuie comisa greseala sa se insiste la
viezure, in sensul asteptarii indelungate ori a saparii vizuinilor si, eventual, a
impuscarii acestuia in fata cainilor aflati in perioada de dresaj, intrucat acestia
vor dobandi pasiune pentru aceasta munca contraproductiva. Aceasta intrucat
viezurele poate fi scos din vizuina, folosindu-se cainii, numai in situatii cu
totul exceptionale. Atata timp cat in vizuina se poate apara mai eficient,
viezurele va evita sa paraseasca cotlonul si mai ales sa iasa afara.
O alta greseala pe care o fac unii vanatori, pe parcursul dresarii si a
utilizarii cainilor la vizuina, este saparea vizuinilor. Se incurajeaza in acest
mod, pe de o parte pasiunea cainilor pentru blocarea vanatului in vizuina, iar
pe de alta parte lucrul indelungat sub pamant, chiar timp de 2-5 ore fara iesire
la suprafata, ceea ce poate transforma, iarna pe ger sau seara tarziu, placerea
vanatorii intr-o profunda dezamagire.
In cazul vanarii la vizuina, cainii cei mai eficienti sunt cei agresivi,
care ataca intermitent vanatul, eliberandu-i periodic drumul dinspre
cotlon spre iesire.
Notiunile introductive in chinologia vanatoreasca expuse pana acum,
trebuie completate cu indemnul de a vana cu adevarat etic, in grupuri restranse
de prieteni, cu caini de vanatoare bine dresati. Satisfactiile pe care este capabil
sa le aduca un caine de vanatoare stapanului sau, intr-o astfel de situatie, pot
depasi cu mult satisfactiile vanatoresti propriu-zise. Doar pentru aceasta idee si
pentru cea de sport, de etica vanatoreasca si de arta in vanatoare, merita depus
efortul de a creste si de a dresa propriul caine.